Bucuresti - Harare

Aseară, în oraş, în Control (Club). Mă întâlnesc cu o prietenă care-mi spune că vrea să meargă în Zimbabwe, în cadrul unui program de voluntariat. Primul lucru la care mă gândesc e capitala acestei ţări. Dau search în arhiva mentală... Nimic... De fiecare dată când cineva îmi vorbeşte despre o ţară mă gândesc la capitală - de parcă acolo ar fi înţelesul profund. Ştii care e capitala, ai înţeles cum stau lucrurile - nivelul de trai, problemele interne, cât de fericiţi sunt oamenii sau câte zile ploioase sunt anual... De parca a fi auzit de Lusaka, Islamabad, Khartoum, Teheran, Havana, Minsk m-ar face să ştiu mai multe despre ţările alea. Totuşi a ştii cum se cheamă capitala unei ţări poate fi primul pas...

Cred că moştenesc de la tatăl meu preocuparea capitală pentru capitalele lumii. Şi-mi place să merg în capitale. Prima pe care am văzut-o a fost Bucureştiul - mi s-a părut incredbil totul atunci. Străzi mari, lume multă, agitaţie, metrou, tramvai, oameni grăbiţi, clădiri înalte, mulţi câini vagabonzi, afişe cu spectacole colorate. Era şi McDonald`s - ce capitală tare! Stăteam în balcon la mătuşa mea şi priveam fântânile de la Unirii - erau multe jeturi, zgomot, în spate vedeam magazinul Unirea cu firme luminoase, iar pe acoperişul blocului era o firmă mare Coca-Cola. La Bistriţa, de unde veneam, nu era Coca-Cola şi nici Mac. Mi se părea că doar într-o capitală poţi găsi aşa ceva...

Zimbabwe - capitala: Harare. Ce ştiu despre Harare? Nimic.
Intru pe net şi aflu că Harare găzduieşte Universitatea Zimbabwe siuată în suburbia numită "Muntele Atrăgător", pe primar îl cheamă Muchadeyi Masunda, copacii Jacaranda dau culoare şi aromă oraşului, are un nickname atragător - Oraşul soarelui , iar temperatura medie anuală e în jur de 18 grade. Atrăgător, solar...

Am făcut deja primul pas...

Despre paşaport şi alte vize

De mult nu m-am mai uitat prin paşaport. L-am cautat în seara asta şi l-am gasit in cutia albastră, de la ikea, în care l-am pus când m-am mutat în noua casă. Mi-a fost dor de el, cumva; anul trecut am călătorit prin Europa şi nu l-am mai luat cu mine; l-am închis în sertar.

Nu am multe vize, dar privindu-le îmi aduc aminte de fiecare călătorie şi mă întorc în timp...
Prima viză e cea de Afganistan. Îmi plăcea mult la început; între timp a fost surclasata de cea a Siriei (mă refer aici la elementele grafice, textură, culori, fonturi, semne ascunse...). Viza pentru Afganistan am obţinut-o în Bulgaria. Lucram la un proiect de film documentar, cu un producător bulgar care s-a ocupat de obţinerea documentelor necesare pentru călătorie. Am trimis paşaportul prin curier. L-am ridicat în Sofia cu viză cu tot. La data emiterii vizei scria: 27.09.1387. Ştiu că mi s-a părut ceva foarte nobişnuit...

A doua viză e pentru Turcia. 19.12.08 (pe vremea când era nevoie de viză). Intram în Turcia din Bulgaria, de unde urma să luăm avionul spre Kabul. Urmează Iordania în 2009,când am primit viza direct în aeroport, în ajunul crăciunului - 24 dec 2009. E o viză eleganta, formată dintr-un dreptunghi semi-transparent şi un timbru în valoare de 10 dinari pe care e reprezentată o aşezare, deasupra căreia zboară mai mulţi pescăruşi.
Viza de Siria, cea de pe locul 1 la capitolul estetism vamal am ridicat-o în Bucureşti, înainte de plecare. Mi-a plăcut consulatul sirian, unde se fuma de zor şi erau nişte funcţionari relaxaţi care nu prea se sinchiseau de doleanţele publicului. Eram împreuna cu Neli - prietena mea de atunci, care îl cunoaştea pe soldatul care păzea consulatul. A fost drăguţ cu noi şi ne-a întrebat de ce vrem să mergem în ţara aia...
Urmează viza de Liban, pe care am obţinut-o în graniţă, la ieşirea din Siria, când ne-am dat jos din autocarul cu care mergeam (din motive de panică teroristă) şi ne-am urcat în maşina unui francez care locuia în Beirut (un Citroen anii `60 -superb).

Urmează Ucraina, vară, 2009. Aici ieşirea din ţară a fost mai palpitantă - a durat 6 ore, la graniţa cu Ungaria, unde am fost percheziţionaţi, interogaţi de către om şi câine cu miros(uri) fin(e), şi până la urmă, invitaţi să ieşim din ţară, pentru că s-au plictisit de noi, şi şpaga nu mai venea şi li se părea că nu înţelegem că autorităţile trebuie remunerate corespunzător...Cu vizele ucrainiene se termină şi amintirile mele despre vize pentru că nu mai am altele în paşaport.

În curând vom începe să umblăm după vizele de Asia Centrală, aşa că mă voi împrieteni din nou cu paşaportul, pentru a fi receptiv la lipituri, ştampile, semnaturi, priviri ciudate din partea ofiţerilor suspicioşi şi alte trebi necurate şi dificile prin care numai un paşaport optimist poate să treacă.

Panglici roşii în Piaţa Matache

Azi am fost în Piaţa Matache şi în împrejurimile zonei. Am participat la o acţiune de protest, un flash-mob, m-am aruncat la pământ împreuna cu alţi participanţi şi am legat o banderolă roşie de un grilaj din piaţă. A fost o acţiune interesantă, care a răscolit puţin nevoia de solidaritate, deşi pentru trecători a fost mai mult mirare, insoţită de comentarii răutăcioase ("Ia uite şi la drogaţii ăştia!"), pentru autorităţi nu a însemnat nimic pentru că nu erau prezente, iar pentru poliţistii gură-cască a însemnat un telefon la şefu` ("Au legat nişte panglici de gard...")...
Totuşi, aşa scurta cum a fost, manifestarea a însemnat o încercare de solidarizare, de manifest îndreptat împotriva unor acţiuni de injustiţie - demolarea mai multor case de patrimoniu din zonă (fără a avea aprobările necesare) şi transformarea pieţii în viitor-mall.
Îmi aduc aminte când locuiam în zonă şi mergeam împreună cu Neli să facem cumpărături - găseam legume proaspete si salată, fructe şi brânzeturi - ingrediente pentru un mic dejun delicios (mai erau cafeaua şi biscuiţii dulci, crocanţi...). E trist când astfel de locuri dispar - magazine mici, autentice, specializate, piaţa - loc de desfacere şi socializare, care urmează să devina un mall alimentar - loc de consumerism dement şi criză de identitate; sau angoasă când realizezi că a durat o oră să găseşti borcanul preferat de castraveţi...

Spre bucuria mea am mai găsit magazinul sirian (care a rămas în afara planului de demolare). Carne condimentată, săpunuri din Allepo, borcane de miere cu fistic, narghilele, ceaiuri, mate, mirodenii în borcane de sticlă, bomboane - produse pe care nu le găseşti decât într-un magazn `de familie´, specializat şi orientat spre o anumită clientelă, în general locală, de cartier. Mă bucur că magazinul sirian a rămas în picioare. Deşi în Bucureşti nu mai există nici o siguranţă sau speranţă - orice clădire poate fi demolată, chiar dacă nu există aprobări sau e pe lista de patrimoniu.
Şi atunci nu mai poţi decât să legi o panglică roşie...

-courtesy of Youtube-HalaMatache

Egipt - pe pământ (deschis ?)

De ceva timp mă atrage perspectiva de a ajunge în Egipt pe pământ şi de acolo de a porni traversarea Africii.

Călătoria cu avionul mi se pare mult prea "sărită" - nu conştientizezi distanţa, transformarea, desparţirea... E un fel de şoc. Te urci în avion, legi centura, bei o cafea, suc, whiskey, citeşti ziarul şi pliantul companiei de zbor în care întotdeauna e o harta incompletă, centrată pe destinaţiile deservite, te uiţi la televizor, daca ai unul, încerci să laşi deoparte gândurile incomode precum cele cu desprinderea motorului din spate, atacul terorist (bărbatul din faţa ta pare cam dubios şi se uita şi urât la tine...) şi ai ajuns la destinaţie - o lume nouă, total diferita ţi se dezvaluie. De multe ori aeroportul, pastrând statutul internaţionalizat-corporatist, e un fel de zonă tampon spre NOU, acel nou direct, rapid, crud, neinţeles, confuz care te aşteapta după colţ, imediat ce se deschid uşile de la "sosiri"...

Dar să revin la (sau pe...) pământ.
Anul trecut am fost în Iordania şi mi-ar fi plăcut să pot trece din Aqaba in Sinai si după aia spre Cairo, mai departe... Nu prea aveam timp şi vroiam să rămân în Middle East- Siria si Liban.
A ajunge din Bucureşti în Egipt pe pământ nu e un lucru foarte dificil. O posibila rută ar fi România-Bulgaria-Turcia-Siria-Iordania-Egipt. Din Bucureşti pleacă zilnic un tren spre Istanbul. La amiaza, din Gara de Nord şi ajunge la destinaţie a doua zi dimineaţa. Anul trecut am mers cu trenul ăsta - am plecat iarna, când în Bucureşti era frig şi zăpadă multă şi ne-am trezit dimineaţa cu marea la geam, multa verdeaţă şi soare. Am întâlnit doi americani pe tren - Andrew Mazzotta care călătorea prin lume de un an şi Tod Biggs - un texan care facea poze tot timpul şi care stătuse în România vreo 3 ore - văzuse Lipscaniul... Din Istanbul am luat avionul spre Amman, din motive de timp... Îmi doresc să mă întorc, să traversez Turcia, apoi Siria (unde am stat 3 saptămâni şi am circulat destul de mult), Iordania şi Egipt (prin sud, golful Aqaba). Odata ajuns in Egipt, vreau să cobor în continent - în Africa profundă, subsahariană & beyond...

Aseară am văzut live discursul lui Mubarak şi am simţit fiorul unor amintiri decembriste. Mulţime, strigăte, Piaţa Libertăţii, Televiziunea Naţionala care difuza emisuni "acceptate", armata - cu acelaşi rol hotărâtor... Mult-asteptatul discurs a fost placid, demagogic, încărcat de promisiuni ne-credibile... Lumea a rămas în piaţă, cerându-şi drepturile... Viitorul Egiptului depinde de ce se întâmplă zilele astea la Cairo. Până atunci, poarta Africii rămâne "închisă", blocată de incertitudini...

Marshrutka - clip Prejudecati

proiect Marshrutka

Timp de 11 săptămâni, o echipă interdisciplinară de artişti va călători  prin 10 republici membre CSI (aparţinând fostei Uniuni Sovietice).

Artiştii vor documenta pe diferite medii, de la interviuri audio-video la fotografie şi text, viaţa cotidiană din ţările respective, încercând să înţeleagă cultura locală, urmarile perioadei sovietice şi încercările de implementare a sistemului capitalist din perspectiva poveştilor personale ale oamenilor cu care interacţionează.
Documentarea se va axa pe mai multe coordonate
- diferenţele mediu urban-mediu rural;
- relaţia oamenilor cu autorităţile (armată, poliţie, biserică, clasă politică);
- viaţa minorităţilor (religioase, etnice, sexuale).

Întreaga călătorie va fi documentată în timp real pe blogul proiectului, cu materiale foto, video, audio şi text. Transmise din fiecare punct de oprire. La finalul călătoriei, pe baza materialelor arhivate, artiştii vor realiza un album foto, un film documentar şi un text de teatru documentar.

Participanti: Serghei Chiviriga, Alice Monica Marinescu, Vlad Petri, David Schwartz.